Campania în care nu se întâmplă nimic

Cornel Codiţă

Într-un an în care sunt scoase la bătaie mandatele de huzur pe banii altora, în Parlamentul UE de la Bruxelles; de huzur şi afaceri albe pe bani negri şi invers, în Parlamentul de la Bucureşti; de „Paşă-Bulibaşă la Cotroceni”, pe banii proştilor ăi mulţi, te-ai fi aşteptat să fie ceva comoţie electorală. Dezbateri, voci, controverse, propuneri, agende mai mult sau mai puţin închegate de guvernare, surprize-surprize, cu sau fără Andreea Marin, mă rog să fie ceva agitaţie. Când colo, o imensă torpoare domină scena noastră politică. Adevărat, e căldură mare. Caragiale ştia el ce ştia. În asemenea condiţii până şi mintea se încheagă! E greu să mai ştii dacă stăpânul e acasă sau a plecat la ţară, dacă a luat cheia cu dumnealui când a plecat sau doar i-a zis feciorului să tragă clanţa, e aproape imposibil să ştii dacă ai nimerit strada Pacienţei, ori pe cea a Sapienţei, să dai de domnul Costică Popescu, la adresa la care, fatalmente, se află domnul Mitică. Nu mai zic de unşpce bis, că a zis domnul că nu vrea să puie treişpe, că e fatal! Ei bine, toate le înţeleg eu, dar până la un punct. Ori punctul ăla a fost de mult lăsat în urmă. Mult, mult în urmă. Drept pentru care e cazul să ne întrebăm: ce se-ntâmplă, doctore?!
Dacă e să ne folosim de metoda bine ascuţită, mai ceva ca un brici, a domnului Occam, atunci explicaţia cea mai simplă are toate şansele să fie şi cea bună: atât sunt ei în stare. Nu pot mai mult. Campaniile electorale costă. În fiecare ciclu de alegeri, alte şi alte matrapaslâcuri financiare. Atât de evidente încât le-au învăţat până şi procurorii. Iar unii s-au cam ars! Aşa că cei cu acces la punga finanţării electorale se cam feresc. Nu mai e ca altădată! Sacoşele, valizele şi alte recipiente încăpătoare pline cu bani nu se mai vântură prin sediile oficiale ale partidelor, la orice oră din zi şi din noapte. Oamenii cu dare de mână au devenit ceva mai strânşi la pungă. Nu se mai înghesuie să facă viaţa uşoară partidelor puse pe cheltuieli exorbitante de campanie. Mai bine dau banul pe urmă, ălora de s-au suit în şa. E mai simplu, e mai sigur. E mult mai eficient! Iar, dacă bani nu sunt, vorba poetului, nimic nu e! Cealaltă explicaţie, la fel de simplă, este că cine trebuie să ştie, ştie, încă de pe acum, cum se va împărţi roata caşcavalului guvernării, cine ce parte va lua şi cu cine va trebui să o împartă. Ba, chiar şi cine se va înscăuna la Cotroceni. Iar, dacă cine trebuie să ştie, ştie, la ce bun să mai cheltuieşti o groază de bani pe campania electorală? Proştii n-au decât să voteze, cum vor ei să voteze. La numărat stau de strajă ai noştri, ca brazii! Sau, cum zicea un clasic al culturii politice autohtone: „Les notres comme des coniferes!”
În sfârşit, de la simplu la simplu, s-ar prea putea ca lipsa de nerv a campaniei de promovare electorală să fie oglinda slăbiciunilor structurale ale „instrumentelor” cu care operează politica la noi. Partidele politice. Nişte adunături de găşti şi fiecare pentru el. Ăi de-au fost puşi în frunte, doar nişte merionete cărora cum le dai drumul la sfori se fac grămadă la pământ. Păi, ce să spună electoratului domnul Ciolacu? Ce o fi scris pe câte o foaie două un piţifelnic sau altul dintre cei care-i dau înalta consultanţă politică de care are atâta nevoie? Consultanţa asta a clocit vreme de vreo doi ani, „lovitura strategică” a pomenii de la pensii. Ce a ieşit pe teren nu vă mai spun, că vedeţi şi singuri, domniile voastre. Un haos care inaugurează, după modelul leninist al „revoluţiei permanente”, „recalcularea permanentă”. A pensiilor, desigur. Harababura a fost atât de mare, încât după nici câteva zile, s-a declarat oficial deschiderea etapei a doua a recalculării, după care mai mult ca sigur va urma etapa a treia şi a patra şi…aşa mai departe. De cealaltă parte, domnul Ciucă, ce să spună alegătorilor? Că a servit patria, că a scris şi o carte în acest sens şi că de la el mai mult nu poate scoate nimeni, nimic! Şi, atunci, pe bună dreptate, ce campanie electorală să facă cineva?! S-ar putea zice că, dacă „liderii” nu pot mai mult, atunci măcar partidele, maşinăriile acelea minunate de ţesut legături indestructibile între politicieni şi alegători, de realizat platforme de soluţii şi idei, de împărţit promisiuni alegătorilor şi de dat pe ochi frumoşi posturi, favoruri şi privilegii, celor care „cotizează la partid”, maşinăriile acelea de adunat voturi de la cine o fi şi s-o nimeri, numai voturi să fie, ar putea fi interesate să facă totuşi ceva. Nu par şi nu dau deloc semne în acest sens. Poate că mă grăbesc eu, ori sunt prea nerăbdător! Poate se rezervă lumea pentru perioada oficială de campanie când se vor revărsa peste alegători râuri, fluvii şi mări de idei, confetti, promisiuni şi zâmbete binevoitoare. Poate, tot ce se poate! Doar că eu nu cred câtuşi de puţin în tehnologia porcului îngrăşat în ajunul Crăciunului. Animalul e îndărătnic şi rămâne mereu subponderal, orice ai face şi orice ai drege. Atunci?
Atunci, vorba ardeleanului, rămîne cum ne fu vorba-n trin!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro